Virginia is for lovers

Inainte de inceperea campionatului mondial de fotbal din Africa de Sud am spus catorva prieteni ca eu pariez cu ei ca USA se va califica in semifinala. Probabil ei m-au luat in ras. Inca mai cred in ceea ce am anticipat si voi vedea daca am calitati sau nu de prezicator.
Dar nu despre asta vreau sa zic, ci despre atmosfera de nepasare aproape totala care insoteste desfasurarea Soccer World Cup in Williamsburg si imprejurimi. N-au baietii nici o treaba cu fenomenul! Poate doar daca America va castiga cupa sa-i mai trezeasca din amorteala dar nici asa nu cred. Oricum, cica mult mai multa lume este interesata in 2010 de soccer decat in urma cu cativa ani. Deci, mai exista speranta.
Eu ma uit la cat mai multe meciuri chit ca e greu cu fusul asta orar (meciurile se joaca de dimineata si pana la patru dupa-masa ora noastra; asta pentru cei nefamiliarizati cu cat e ceasul la noi si de ce nu suntem available pe messanger cand ei sunt la munca sau pierd vremea pe acasa…) si cu programul de la lucru. Dar fac tot posibilul: imi iau pauze de doua ore, merg la barul din apropiere de servici si-i rog sa schimbe naibii de pe golf si tenis ca sa vad si eu cat e scorul la Chile cu Honduras, ma mai uit pe ascuns la meci pe iphone-ul unei colege si alte improvizatii demne de o cauza mai buna.
Meciul americanilor cu Algeria l-am vazut intr-un bar sportiv, impreuna cu un coleg si inca vreo cativa rataciti pe acolo si pot sa va spun ca eu eram cel mai galagios “american” si singurul de acolo care zicea cuvinte de dulce intr-o limba de la malul Marii Negre. Dar -intr-un final- au/am invins si am sarbatorit prin munca ca astia inteleg ca-s nebun si-mi place fotbalul dar tot nu i-am convins sa iasa in strada sa serbeze calificarea Americii in optimi. Deh, poate data viitoare. Plus ca mijlocul zilei de lucru la care se desfasoara meciul nici nu ajuta la serbat si alcoolul si galagia la munca sunt cam interzise.
De asemenea, rezist bine la glumele intentionate sau nu referitoare la participarea Romaniei la respectiva competitie: cativa m-au intrebat -nestiutori- ca noi cand si cu cine jucam, altii -mai stiutori si mai sarcastici- m-au intepat mai pe ocolite. Eu le-am spus ca da.
Pana una alta e bine, campionatul se relanseaza, Americile (de la sud pana la nord) par sa domine si spectacolul apare la meciurile la care nu te astepti.
Si postul principal care transmite meciurile in America (ESPN) a mutat nu mai stiu ce meciuri de pe programul unu pe programul doi ca sa transmita US Open la golf.
A transmis de la fata locului,
Tata Omida.

La revenirea din Romania mi-am adus vreo cateva kile de branza de oaie. Home-made, ca sa zic asa.
Intr-o seara calduroasa mi-am amintit de ea si am scos-o de la congelator si am servit-o cu niste paste, fructe de mare si cu o sticla de vin dinnumaistiucetara. Rosu si sec, oricum. Cred ca din Argentina dar nu sunt sigur. Dar problema a fost ca nu mi-a mai placut gustul branzei de acasa: era prea tare.
M-am speriat atunci, mi-am zis ca m-am schimbat intr-atat incat sa fi uitat si ce-mi placea atat de mult pe dragi plaiuri transilvane? Si am pus calupul de branza de oaie la loc, in congelator.
Si intr-o alta zi calduroasa am cumparat de la niste veri polonezi o bucata de slanina afumata. Ce m-a atras la ea a fost numele: scria Cluj in ungureste, avea steagul Ungariei si o adresa din Illinois. Si am cumparat si niste ridichi cu gust si aspect de ridichi, ceapa verde cu gust, miros si aspect de ceapa verde, rosii cu gust, aspect si miros de rosii insotite de o sticla de plastic alb pe care scria Kefir si in care se afla kefir cu gust, aspect si miros de kefir si o paine cu toate calitatile unei paini (Pane Toscano ii spun unii) si mi-am reamintit si de branza aia renegata din congelator.
Si gustul de slanina afumata cu branza de oaie din Sibiu alaturi a dat un adevarat bairam in casa papilelor mele gustative si mi-a luminat creierii: branza de oaie este buna. Este comfort food. Dar depinde in ce combinatii si companii o mananci.
Asta e un fel de filozofie populara si sper ca ati inteles si voi ca imparatul este gol. Cum care imparat?!
Ala de se refera la serialul Lost.
Un fel de Cornel Dinu, fotbalistul filozof, care vorbeste frumos si care -de fapt- nu spune absolut nimic. Dar, poate, suna bine.

Ce fain era pe vremuri, cand eram copii la mama acasa si asteptam sa vina Pastile cu multa mancare, prajituri cremoase si buuuuune (cui ii pasa atunci de diete si etichete cu grasimi nesaturate si calorii si zaharuri si alte cele), cu Coca Cola pe saturate si saleuri facute in casa pe post de chipsuri, cu obiceiuri a la Medias si nu numai (mersul cu stropitul a doua zi de Paste), cu imbracaminte noua si pantofi lucitori (de duminica), cu miros de sarbatoare in orice cotlon ardelean si cu miros groaznic de tocana de miel izvorand de la toate geamurile apartamentelor din cartier, cu paştile cu gust de vin acru luate pe stomacul gol la prima ora, uneori cu asistat (mai mult sau mai putin) la slujba de Inviere, cu prieteni inocenti, cu Hristosainviat,adevaratainviat care tinea loc de buna ziua cateva zile dupa ce ouale s-au ciocnit, cu ciocolata adusa de saşii care veneau in vizita cu lacrimi in ochi si cu (stiu, ma repet) atmosfera de sarbatoare in aer.
Acum nu mai suntem copii la mama acasa si viata tot merge inainte chit ca sarbatoarea nu prea se simte in primavaraticul aer cald de Virginia.
Dar eu oricum va doresc, celor care popositi pe aici, tot binele din lume si sa aveti parte de Sarbatori Pascale (recunosc ca am preluat expresia asta de la comentariul Geaninnei…imi place cum suna) linistite si cu prajituri cremoase pe masa.
Daca nu, macar Coca Cola sa fie.