Colinda clopotelor

Hai sa va mai povestesc din vacanta ca iarasi ascult muzicadecarenutrebe (Jean Constantin cu Mama ei de viata, Tudor Gheorghe cu Of, ce dor, ce chin, ce jale si altele asemanatoare) pe Youtube si ma apuca toate alea.
Imi vine acum in minte peripetia pe care am trait-o pentru a vedea unul dintre farurile din Cape Cod.
Citisem eu ca dinainte ca iti trebuie ceva antrenament ca sa ajungi la Race Point Lighthouse, exact unde se termina (incepe?) Cape Code dar cine sa si stea sa-i asculte pe aia care scriu ca pentru a ajunge la respectivul obiectiv iti trebuie o conditie fizica foarte buna, niste pantofi pentru umblat vechi, apa, crema de soare si voie buna suficient cat sa te tina pentru cateva ore bune de mers prin pustietate, nisip frumos, fin, nesfarsit si in care ti se afunda piciorul pana la glezna ca sa citez din memorie.
Si noi n-avem de nici unele: nici incaltaminte adecvata, nici prea multa apa si nici conditie fizica. Si n-avem nici masina de teren (aveau acces vehicule de teren cu aprobare speciala).
Am mers pe o plaja absolut superba, cu nisip in care ni se afundau picioarele si pentru care sandalele mele s-au dovedit total ineficiente lucru pentru care, de altfel, le-am abandonat in niste tufe. Am trecut si pe langa niste betivi simpatici pe care i-am intrebat ca “departe-i faru’? “ intrebare la care ei ne-au privit ca pe niste nebuni si au zis ca e imposibil de ajuns pe jos la el in mai putin de trei ore si s-au oferit sa ne duca ei (repet, erau rupt de beti), cu masina, pana la farul ala pe care deja incepeam sa nu-l mai plac. Si instinctul meu de conservare a zis ca nu si am luat-o voiniceste, eu descult si oarecum increzator ca voi vedea faru’ ala inainte de lasarea noptii.
Si tot mergand, mergand descult prin nisip am realizat ca talpile picioarelor s-au umplut de basici care s-au transformat in rani. Nu-mi mai pasa nici de plaja absolut fantastica, nici de oceanul cu apa turcoaz, nici de natura salbatica, nici de pustietate, nici de far.
Partea proasta era ca ne aflam la mijlocul distantei dintre obiectivul final si civilizatie (citeste masina noastra).
Si, ca prin vis, am vazut o masina venind pe plaja si cu ultimele puteri am facut ce stiam eu sa fac de acasa: autostopul! Si a oprit si un cetatean simpatic, anti-imperialist, profesor de istorie, ne-a facut loc peste undite si bagaje si ne-a dus pana la Race Point Lighthouse unde ne-a debarcat, ne-a urat drum bun inapoi si s-a tot dus in treaba lui.
Bucurosi nevoie mare ca ne-am indeplinit sarcina de serviciu si disperati la gandul celor doua-trei-o mie de ore pe care trebuia sa le facem inapoi (va mai amintiti de picioarele mele desculte si ranite?…Maria a avut incaltaminte si antrenament mai bun…ea e viteaza din familie, recunosc) am apucat sa facem 5 poze farului din pustietate si numa’ vad ca imi apar baietii…astia betivii…calare pe jeepul lor si nevenindu-le sa creada ca am ajuns pana acolo (i-am mintit si nu le-am spus ca cineva ne-a adus cu masina).
Oamenilor li se facuse mila de noi si au zis sa faca o fapta buna si sa nu ne lase pietoni in desert.
Va aduceti aminte ca initial nu m-am urcat in masina lor din cauze de alcoolemie la bord?
No, acum nu imi mai pasa. Mi-am facut cruce cu varful limbii si de aici a inceput adevarata aventura si nebunie in stare pura.
Repetam: erau trei barbati cam la 50 de ani, cu lazi de bere in masina, cu baxuri de tigari in gura, cu muzica data la maxim (normal, Jimmy Buffet) si mergand cu 70 de mile pe ora la 4 metri de apa oceanului. Doar de doua ori ne-am vazut moartea cu ochii (citeste inecati intr-o masina rasturnata in Oceanul Atlantic (multumiri, ketherius), pe o plaja pustie din Cape Cod, Massachusetts).
Cand au oprit prima oara ca sa-si goleasca vezicile soferul nu si-a mai amintit drumul si de beat ce era a luat-o in sens invers iar la urletele co-pasagerilor a oprit masina si a adormit instantaneu. La volan!
La urmatoarea oprire pentru golit vezici nu a mai adormit nimeni dar nici adormitul nu s-a trezit.
Si la ultima oprire inainte de destinatie, cea pentru recuperat sandale, aproape m-am intersectat cu jetul celui de-al treilea brav salvator de vieti romanesti pornite in cautarea aventurii.
Cand am ajuns la locul unde isi aveau corturile am stat un minut pe ganduri daca sa facem o poza cu ei (nu, n-am facut), mi-am facut cruce cu mana (nu, nu cu limba) si am zis ca daca nu am murit inecati in Ocean, intr-o masina cu soferi morti de beti, sper sa nici nu o mai facem.

Si-am incalecat pe-o sa si al naibii sa fiu daca a fost distractiva plimbarea cu aia.
Dar daca nu erau ei nici nu vreau sa ma gandesc ce se putea intampla.
Asadar, cei care n-aveti betivi, cumparati-va.